Mai mulți călători străini au scris despre Lugoj, l-au apreciat ca un important centru dar au subliniat și caracterul latin al populației, considerându-i pe români drept un popor rezultat din simbioza dacilor și a romanilor. Astfel, bizantinul Priscus a consemnat așezarea geografică a orașului, numind Timișul drept "Thifisas". Un alt călător a fost italianul Petrus Ranzanus, originar din Palermo care fiind ambasador în anul 1488 la curtea lui Matei Corvin, a descins și la Lugoj.

La fel de interesantă este și admirația lui Giovan Andrea Gromo, care în jurnalul său a descris satele din Transilvania și Banat, unde face substanțiale referiri la limba băștinașilor și apreciază că aceasta este o variantă a limbii latine. Despre oraș, Gromo spunea între altele: "În această țară se află multe orașe mari, deschise, sate precum castele și cetăți. Orașele mai de seamã sunt Lugojul - oraș mare, deschis, prin mijlocul căruia trece râul navigabil Timiș".

Călătorul turc Evlia Celebi trece în anul 1661 prin Banat și face un popas la Lugoj, despre care afirmă următoarele: "Lugojul este situat pe un șes pustiu, lângă pârâul Zeppel, ce se varsă în Timiș. Are o cetățuie în formă pătrată, zidită din piatră, întărită cu palisade și înconjurată de pârâul Zeppel, având o poartă spre răsărit și un pod ce se poate ridica ... orasul este înconjurat de vii, grădini și alte plantații roditoare. Nu are ospătării, nici prăvălii, nici școli".

De asemenea, Johann Lehmann, călător german în trecere prin Lugoj, în anul 1785 a fãcut următoarea consemnare: "Pe un drum frumos ridicat și bine făcut, am ajuns la Lugoj, care în sine este foarte mare. Are o piață frumoasă, cu multe case frumoase. În piață sunt prăvălii cu neguțători greci. Orașul, prin râul Timiș, este împărțit în două părți. Partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălășluiesc călătorii, deși sunt cam departe de drum. Trecătorii peste pod, după fiecare cal, trebuie să plătească vamă. Lugojul este un loc plăcut cu locuitori joviali. În partea germană se află o cafenea cu biliard precum și o vilă de vară, care este proprietatea contesei comandantului Soro. Doamna aceasta, în Lugoj și în jur, are multe proprietăți. Partea mare a Lugojului este proprietatea ei, având pământ și vii. În viile din Lugoj sunt vițe de vie burgundă și produc vinuri ce în bunătate întrec multe alte vinuri. Contesa are vii de assu care în bunătate este egal cu vinul de Tokai. La capătul orașului, pe drumul ce duce spre Transilvania, în mâna dreaptă, sunt ridicate opt furci de spânzurătoare, apoi urmează un șes plăcut și numaidecât se începe un deal înalt cu vii de ambele părți ale drumului. Ici-colo se văd locuințe de vară".

Din descrierea lui Johann Lehmann desprindem concluzia că orașul se refăcuse dupã alungarea turcilor și viața economică și socială își făcuse apariția, deși între anii 1737 - 1739 o parte din Banat a avut de suferit din partea turcilor care veniseră din nou cu război. Populația care a sprijinit venirea turcilor a trebuit să suporte pedepse groaznice după respingerea acestora sau să se adăpostească în păduri, de unde ataca administrația imperială.

O primă atestare a orașului pe aceste locuri, așa cum reiese din cronica lui Anonymus, care consemnează existența unei cetăți de pământ pe malul Timișului în anul 896 și care făcea parte din principatul lui Glad, stăpân al ținuturilor cuprinse între Mureș și Dunãre. Valahii de sub conducerea lui Glad se opuneau oștilor cotropitoare ungare, dar cu toată rezistența acțiunea lor a eșuat, Glad fiind învins și obligat să accepte suzeranitatea regelui maghiar. Anul 1241 consemnează invazia tătarilor, care reușesc să nimicească oastea regelui Bela al IV - lea. După plecarea tătarilor, în 1242 Bela al IV - lea dispune refacerea unor cetăți, între care și Lugojul, cu aceasta făcându-se și prima atestare scrisă despre orașul de pe malurile Timișului.

Un alt document, care datează din anul 1376 și care este emis de regele Ungariei, Sigismund, afirmă că cetatea Lugojului este atribuită comitelui de Timiș. În alte documente, din 1379 Lugojul apare cu statutul de oraș-cetate și are în frunte pe comandantul Nicolae Garai, numit și castelan. Orașul se dezvoltă și ajunge un important punct strategic, fiind așezat la răspântia unor importante căi de comunicație spre Transilvania.

Cele dintâi documente istorice despre orașul Lugoj, pe atunci o simplă cetățuie, datează din vremea lui Ludovic cel Mare (1369). Îl găsim apoi menționat sub regele Sigismund, în 1428 pe când era sub stăpânirea cavalerilor teutoni. La 7 mai 1529 s-a acordat Lugojului stema municipală, având ca primari în acea perioadă pe românii Dimitrie Luca (1529), N. Luca (1546) și Anca Gaspar (1557).

Vatra orașului se întinde la cca. 125m altitudine, pe ambele maluri ale albiei Timișului. Cadrul este format de culoarul de câmpie al Timișului, însoțit de terase pe stânga și mărginit de dealuri împădurite, atât la N - E cât și la S - E.

La Lugoj primii coloniști vin în anul 1718 așezându-se pe partea stângă a Timișului, cu administrație proprie și poartă denumirea de Lugojul German. Cu toate acestea, documentele vremii și statisticile efectuate demonstrează existența unei populații majoritare românești în zonă. Conscripțiile urbariale atestă preponderența elementului autohton în localități. Semnalate de istoriografia ungară dar și de cea românească, colonizările habsburgice n-au produs modificări demografice importante.

Din punct de vedere etimologic, toponimul Lugoj a primit mai multe accepțiuni. Vasile Maniu susține că ar deriva de la latinescul lucus (pădurice de baltă). Unii istorici și lingviști arată că ar proveni din slavonescul lug sau luh (luncă, pădure de mlaștină). Ultima variantă se pare a fi mai plauzibilă, ținând seama de aspectul mlăștinos din lunca Timișului. Deci lug, prin adăugarea sufixului -os ne conduce la realizarea toponimică Lugos, care a suferit transformări în epoca contemporană, ajungând la Lugoj. După opinia recentă a lui Simion Dănilă, numele topic (pronunțat local Logoj) ar proveni de la logoj, pluralul lui logoz, dublet bănățean pentru rogoz (nume de plantă erbacee, care crește prin mlaștini și locuri umede, folosită la împletitul rogojinilor și uneori la acoperirea caselor de la țară).

DRAGAN GROUP